Dupa eveniment ... Sorin the Barbarian
duminică, 27 iunie 2010
sâmbătă, 26 iunie 2010
vineri, 25 iunie 2010
Eveniment la Sinagoga din Cetate...
Ne-am înjurat, bătut, tras de păr (fetele), scărpinat în fund (baieţii), scuipat, rîgîit şi chiţcăit, făcurăm într-un sfîrşit evenimentul cu de toate patronat de Mariana cu a ei Compania D'Arte: lansare de carte (Paula), muzică (Mădalin) şi foto (Diana). Şi instalaţie din bile şi pungi (prima în cazul meu, împreună cu Iulia şi Sorin). Toate portocalii, să ne dăm cu puterea şi să primim ceva caşca. Din păcate n-au fost pe faza şi au ratat ocazia să achiziţioneze lucrarea, aşa că am vîndut-o la engleji cu 1 milion de coco şi măine sau poimîine plecăm în vacanţă un an...şi-o iau şi pe Bea şi pe Marţipan... :-))
miercuri, 16 iunie 2010
Ne-stare de fapt
La început a fost gândul.
Presupun că un cuvînt nerostit rămîne gând şi cel rostit poate lua forme care ne definesc,
oameni de cuvînt sau fără cuvînt.
Un cuvînt rostit spun că e părtinitor şi ne reprezintă fragmentar,
o vorbă "spusă" creează o stare de fapt.
Doar cuvîntul "ne-spus" ne reprezintă total şi creează "ne-starea" de fapt.
În sensul cel mai autentic de a "nu sta".
În sensul cel mai autentic de "a gândi".
Pot spune că suntem ceea ce nu rostim ?
Presupun că un cuvînt nerostit rămîne gând şi cel rostit poate lua forme care ne definesc,
oameni de cuvînt sau fără cuvînt.
Un cuvînt rostit spun că e părtinitor şi ne reprezintă fragmentar,
o vorbă "spusă" creează o stare de fapt.
Doar cuvîntul "ne-spus" ne reprezintă total şi creează "ne-starea" de fapt.
În sensul cel mai autentic de a "nu sta".
În sensul cel mai autentic de "a gândi".
Pot spune că suntem ceea ce nu rostim ?
marți, 15 iunie 2010
duminică, 13 iunie 2010
Coşmarul lui Marţipan
Hoinărea deja de ceva vreme prin ţările scandinave şi era o experienţă din ce în ce mai puţin interesantă, inconştient începu să fredoneze „Sweet home Alabama” şi se uita mereu în urmă de parcă aştepta să vadă un prieten sau măcar un amic.
Invariabil, rezultatul era acelaşi, nici un cunoscut nu-şi arătă faţa, aşa încît Marţipan simţi subit o jena la subraţul stîng, era ca un smoc de ciulini ancoraţi de părul de la subraţ că ajunsese săracu’ să dea alandala din mînuţa lui pufoasă prea des, deranjînd pe toata lumea, inclusiv cele trei muşte de căcat, care în lipsa acestuia, se lipeau de zahărul candel presărat pe creştetul bine crescut al copilului.
Senzatia era una închipuită pentru că nu o durere fizică-l deranja, era mai degrabă o jenă mentală cauzată de conştientizarea propriului conformism dulce-platitudinal, transferat prin simpatie şi involuntar de la gazde şi care-l făcea atît de greţos de plăcut celor din jur.
Dar acolo senzaţia asta nu era un lucru neobişnuit pentru că trebuie să vă spun, scandinavii se plăceau pe ei înşişi, era un fel de sentiment naţional care genera o coeziune a cărei consistenţă Copilul Marţipan nu putea să o asemuiască decît cu frişca îmbîrligată din vîrful unei savarine. Totul era prea enervant şi obositor pentru est europeanul coleric, căruia prietenia asta colectivă îi provoca un sentiment de iritare şi jena la subraţ.
În fine, medicul de familie din ţară, pe care-l contactă telefonic, îi recomandă o reţetă pentru rinichi. Nu ştia nimeni de ce sau care era legătura secretă dintre rinichi şi discomfortul mental care-l încerca te miri cînd, cert este că din cauza medicaţiei prescrise ajunse într-un spital din Aarhus, fapt care-l linişti întrucîtva pentru că întîmplarea părea că-i aminteşte de plaiurile natale.
Cert este că vroia să scape măcar pentru cîteva zile de politeţurile cotidiene şi să simtă din nou acreala gratuită din privirile trecătorilor şi rictusul strîmb al zîmbetelor prefăcute, să-njure apăsat şi fără motiv, îşi aminti cu nostalgie de grasa de la trei, o vacă care nu se putea abţine să nu-i bage mîna în părul vanilat după care se lingea pe degete, cu plăcerea şi pofta dependentului...
Marţipan începu să privească neliniştit camera spitalului, semăna mai degrabă cu hotelurile de 5 stele, pe noptieră exista un meniu compus din şase-şapte feluri, asistentele semănau cu Agnetha, solista blondă de la ABBA, o doamnă voluptoasă, în fustă mini făcea curat în timp ce în fundal, parcă venind direct din pereţi, se auzeau acordurile celui de-al doilea vals al lui Shostakovich....mă rog un fel de coşmar halucinant care culmină atunci cînd o asistentă blondă cu un surîs pervers se apropie de Copilul Marţipan....îşi întinse braţele şi-i cuprinse capul vanilat cu intenţia vădită de-al înfunda între sînii siliconaţi cu generozitate. Marţipan încercă să lupte cu balaurul cu două capete care începu să-l sufoce, dar slăbit se prăbuşi într-un hău negru.....
...se trezi asudat şi buimac în patul lui din garsoniera blocului cu 10 etaje şi răsuflă uşurat.
Totul fusese doar o închipuire nedorită, singurele lucruri reale care se păstrara din coşmar, erau cele trei muşte de căcat care bîzîiau încontinuu în jurul becului de pe tavan şi vocea spartă a vecinei de la trei care-l înjura pe administratorul blocului pentru un motiv oarecare....
Invariabil, rezultatul era acelaşi, nici un cunoscut nu-şi arătă faţa, aşa încît Marţipan simţi subit o jena la subraţul stîng, era ca un smoc de ciulini ancoraţi de părul de la subraţ că ajunsese săracu’ să dea alandala din mînuţa lui pufoasă prea des, deranjînd pe toata lumea, inclusiv cele trei muşte de căcat, care în lipsa acestuia, se lipeau de zahărul candel presărat pe creştetul bine crescut al copilului.
Senzatia era una închipuită pentru că nu o durere fizică-l deranja, era mai degrabă o jenă mentală cauzată de conştientizarea propriului conformism dulce-platitudinal, transferat prin simpatie şi involuntar de la gazde şi care-l făcea atît de greţos de plăcut celor din jur.
Dar acolo senzaţia asta nu era un lucru neobişnuit pentru că trebuie să vă spun, scandinavii se plăceau pe ei înşişi, era un fel de sentiment naţional care genera o coeziune a cărei consistenţă Copilul Marţipan nu putea să o asemuiască decît cu frişca îmbîrligată din vîrful unei savarine. Totul era prea enervant şi obositor pentru est europeanul coleric, căruia prietenia asta colectivă îi provoca un sentiment de iritare şi jena la subraţ.
În fine, medicul de familie din ţară, pe care-l contactă telefonic, îi recomandă o reţetă pentru rinichi. Nu ştia nimeni de ce sau care era legătura secretă dintre rinichi şi discomfortul mental care-l încerca te miri cînd, cert este că din cauza medicaţiei prescrise ajunse într-un spital din Aarhus, fapt care-l linişti întrucîtva pentru că întîmplarea părea că-i aminteşte de plaiurile natale.
Cert este că vroia să scape măcar pentru cîteva zile de politeţurile cotidiene şi să simtă din nou acreala gratuită din privirile trecătorilor şi rictusul strîmb al zîmbetelor prefăcute, să-njure apăsat şi fără motiv, îşi aminti cu nostalgie de grasa de la trei, o vacă care nu se putea abţine să nu-i bage mîna în părul vanilat după care se lingea pe degete, cu plăcerea şi pofta dependentului...
Marţipan începu să privească neliniştit camera spitalului, semăna mai degrabă cu hotelurile de 5 stele, pe noptieră exista un meniu compus din şase-şapte feluri, asistentele semănau cu Agnetha, solista blondă de la ABBA, o doamnă voluptoasă, în fustă mini făcea curat în timp ce în fundal, parcă venind direct din pereţi, se auzeau acordurile celui de-al doilea vals al lui Shostakovich....mă rog un fel de coşmar halucinant care culmină atunci cînd o asistentă blondă cu un surîs pervers se apropie de Copilul Marţipan....îşi întinse braţele şi-i cuprinse capul vanilat cu intenţia vădită de-al înfunda între sînii siliconaţi cu generozitate. Marţipan încercă să lupte cu balaurul cu două capete care începu să-l sufoce, dar slăbit se prăbuşi într-un hău negru.....
...se trezi asudat şi buimac în patul lui din garsoniera blocului cu 10 etaje şi răsuflă uşurat.
Totul fusese doar o închipuire nedorită, singurele lucruri reale care se păstrara din coşmar, erau cele trei muşte de căcat care bîzîiau încontinuu în jurul becului de pe tavan şi vocea spartă a vecinei de la trei care-l înjura pe administratorul blocului pentru un motiv oarecare....
vineri, 11 iunie 2010
miercuri, 2 iunie 2010
De unde naiba uşurinţa scriiturii ?
M-am despărţit de laptop şi încerc echivocul.
Cu opozabilul mai întîi ca să-mi dau seama tîrziu că-i inuman, că nu se face, că degetul mare e doar mare şi atît, n-are dexteritatea lui "fuck you", mijlociu' ăla dezinhibat şi tupeist.
În fine, nu mi-a plăcut, era un rece-amărui, mi-am pus apoi arătătorul şi s-a potrivit, în sfîrşit era mai bun decît toate, puteam să acuz în lung şi-n lat:
Că-i criză de vocale şi hîrtia plînge sub mîna mea cu porcuşori albaştrii, că umanismul s-a terminat acu’ un secol, că bursa face lupinguri imorale prin buzunarele cangurilor, că trebuie să adoptam fiecare cîte-un pitic de grădină ca să plătim taxa pe sufleţel de piatră, mînca-l-ar tata de prea-crocant, etc…
Zic asta pentru că ideea era să scriu cu caractere egale şi perfect aliniate, Calibri sau Verdana sau chiar exoticul Lucida, crezînd stupid c-alinierea naşte figuri de stil şi coerenţă, vroiam să scriu binar ceea ce gîndeam neclar şi ambiguu şi în mod cert imaginar, ori ăsta-i un sofism.
Ordinar, pentru că vroiam să eludez chestii genitive şi posesive sau copulative printr-o înşiruire meschină de caractere 0101101000110111001 …umilă dihotomie de alb şi negru şi negru şi alb..., smerită şi monotonă, repetitivă ca un discurs prezidenţial.
Ordinar, pentru că vroiam să eludez chestii genitive şi posesive sau copulative printr-o înşiruire meschină de caractere 0101101000110111001 …umilă dihotomie de alb şi negru şi negru şi alb..., smerită şi monotonă, repetitivă ca un discurs prezidenţial.
N-a mai ieşit nimic, arătătorul s-a uscat de la sine, în lipsa acuzării am dat vina convenabil pe laptop, el s-a ruşinat sau nu, probabil că-l doare-n fundul ăla al lui prin care se alimentează cu volţii plătiţi de mine.
Aşa încît o să revin peste o lună sau un an sau niciodată pentru că nu ştiu, chiar nu ştiu de unde naiba uşurinţa scriiturii ?
marți, 1 iunie 2010
Ne-criza copilului Marţipan
Astăzi copilu’ M. era mulţumit de toate, de criza care-şi revendica silenţios, fără declaraţii preţioase, noua ordine mondială, de vreme, ploua deja de cîteva zile cu intermitenţe şi lumea, inconsecventă ca de obicei începu să se lamenteze că vine răcirea globală, de grevele bugetarilor şi de politicienii care-au făcut un lanţ uman în jurul jandarmilor care apărau parlamentului de lanţul uman de pensionari supăraţi, în general de ne-mersul lucrurilor cotidiene în demersul invariabil şi indiferent al universului.
Şi asta doar pentru că avea un fals sentiment de siguranţă, achiziţionat de pe un site on-line de matrimoniale, la jumătate din preţul sentimentelor de siguranţă originale.
Fusese asigurat că şi aceste sentimente, ca şi cele originale, erau fabricate în China, din polimeri de cea mai buna calitate, care nu se degradau nici într-o mie de ani şi că inainte vreme, cînd nici nu exista internetul, se gasiseră clienti celebri pentru ele, Hitler, Stalin şi chiar Ceauşescu, fostul preşedinte al României care ce-i drept, îl cumpărase cu întîrziere.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)