Coşmarul lui Marţipan

Hoinărea deja de ceva vreme prin ţările scandinave şi era o experienţă din ce în ce mai puţin interesantă, inconştient începu să fredoneze „Sweet home Alabama” şi se uita mereu în urmă de parcă aştepta să vadă un prieten sau măcar un amic.

Invariabil, rezultatul era acelaşi, nici un cunoscut nu-şi arătă faţa, aşa încît Marţipan simţi subit o jena la subraţul stîng, era ca un smoc de ciulini ancoraţi de părul de la subraţ că ajunsese săracu’ să dea alandala din mînuţa lui pufoasă prea des, deranjînd pe toata lumea, inclusiv cele trei muşte de căcat, care în lipsa acestuia, se lipeau de zahărul candel presărat pe creştetul bine crescut al copilului.
Senzatia era una închipuită pentru că nu o durere fizică-l deranja, era mai degrabă o jenă mentală cauzată de conştientizarea propriului conformism dulce-platitudinal, transferat prin simpatie şi involuntar de la gazde şi care-l făcea atît de greţos de plăcut celor din jur.

Dar acolo senzaţia asta nu era un lucru neobişnuit pentru că trebuie să vă spun, scandinavii se plăceau pe ei înşişi, era un fel de sentiment naţional care genera o coeziune a cărei consistenţă Copilul Marţipan nu putea să o asemuiască decît cu frişca îmbîrligată din vîrful unei savarine. Totul era prea enervant şi obositor pentru est europeanul coleric, căruia prietenia asta colectivă îi provoca un sentiment de iritare şi jena la subraţ.

În fine, medicul de familie din ţară, pe care-l contactă telefonic, îi recomandă o reţetă pentru rinichi. Nu ştia nimeni de ce sau care era legătura secretă dintre rinichi şi discomfortul mental care-l încerca te miri cînd, cert este că din cauza medicaţiei prescrise ajunse într-un spital din Aarhus, fapt care-l linişti întrucîtva pentru că întîmplarea părea că-i aminteşte de plaiurile natale.
Cert este că vroia să scape măcar pentru cîteva zile de politeţurile cotidiene şi să simtă din nou acreala gratuită din privirile trecătorilor şi rictusul strîmb al zîmbetelor prefăcute, să-njure apăsat şi fără motiv, îşi aminti cu nostalgie de grasa de la trei, o vacă care nu se putea abţine să nu-i bage mîna în părul vanilat după care se lingea pe degete, cu plăcerea şi pofta dependentului...

Marţipan începu să privească neliniştit camera spitalului, semăna mai degrabă cu hotelurile de 5 stele, pe noptieră exista un meniu compus din şase-şapte feluri, asistentele semănau cu Agnetha, solista blondă de la ABBA, o doamnă voluptoasă, în fustă mini făcea curat în timp ce în fundal, parcă venind direct din pereţi, se auzeau acordurile celui de-al doilea vals al lui Shostakovich....mă rog un fel de coşmar halucinant care culmină atunci cînd o asistentă blondă cu un surîs pervers se apropie de Copilul Marţipan....îşi întinse braţele şi-i cuprinse capul vanilat cu intenţia vădită de-al înfunda între sînii siliconaţi cu generozitate. Marţipan încercă să lupte cu balaurul cu două capete care începu să-l sufoce, dar slăbit se prăbuşi într-un hău negru.....

...se trezi asudat şi buimac în patul lui din garsoniera blocului cu 10 etaje şi răsuflă uşurat.
Totul fusese doar o închipuire nedorită, singurele lucruri reale care se păstrara din coşmar, erau cele trei muşte de căcat care bîzîiau încontinuu în jurul becului de pe tavan şi vocea spartă a vecinei de la trei care-l înjura pe administratorul blocului pentru un motiv oarecare....