De unde naiba uşurinţa scriiturii ?

M-am despărţit de laptop şi încerc echivocul.

Cu opozabilul mai întîi ca să-mi dau seama tîrziu că-i inuman, că nu se face, că degetul mare e doar mare şi atît, n-are dexteritatea lui "fuck you", mijlociu' ăla dezinhibat şi tupeist.

În fine, nu mi-a plăcut, era un rece-amărui, mi-am pus apoi arătătorul şi s-a potrivit, în sfîrşit era mai bun decît toate, puteam să acuz în lung şi-n lat:

Că-i criză de vocale şi hîrtia plînge sub mîna mea cu porcuşori albaştrii, că umanismul s-a terminat acu’ un secol, că bursa face lupinguri imorale prin buzunarele cangurilor, că trebuie să adoptam fiecare cîte-un pitic de grădină ca să plătim taxa pe sufleţel de piatră, mînca-l-ar tata de prea-crocant, etc…

Zic asta pentru că ideea era să scriu cu caractere egale şi perfect aliniate, Calibri sau Verdana sau chiar exoticul Lucida, crezînd stupid c-alinierea naşte figuri de stil şi coerenţă, vroiam să scriu binar ceea ce gîndeam neclar şi ambiguu şi în mod cert imaginar, ori ăsta-i un sofism. 
Ordinar, pentru că vroiam să eludez chestii genitive şi posesive sau copulative printr-o înşiruire meschină de caractere 0101101000110111001 …umilă dihotomie de alb şi negru şi negru şi alb..., smerită şi monotonă, repetitivă ca un discurs prezidenţial.

N-a mai ieşit nimic, arătătorul s-a uscat de la sine, în lipsa acuzării am dat vina convenabil pe laptop, el s-a ruşinat sau nu, probabil că-l doare-n fundul ăla al lui prin care se alimentează cu volţii plătiţi de mine.

Aşa încît o să revin peste o lună sau un an sau niciodată pentru că nu ştiu, chiar nu ştiu de unde naiba uşurinţa scriiturii ?