duminică, 30 mai 2010

Prea-simţitul Marţipan


Copilul Marţipan, simţi încă odată nevoia de a se autodevora cu lăcomie, era ce-i drept un copil dulce, îşi plăcea sieşi, dar de data asta era un gest de protest faţă de acuitatea simţurilor native cu care natura-l înzestră cu generozitate, ajunsese la un grad de enervare maximă pentru că simţea prea mult, mai mult decît cel mai înalt grad de comparaţie multiplicat exponenţial, mă înţelegi? simţea tactil şi senzorial, simţea culoarea fără s-o privească, kilogramul era banal, îl simţea de la 5 metri pe care-i simţea din auzite.

Simţea orice, simţea fotonii trecîndu-i prin piele cînd se aprindea soarele dimineaţa, simţea rataţii, ciufuţii şi cariile prin dinţi, simţea virusul AH1N1 şi particula lui Dumnezeu, tropăitul rîmelor sau galopul căluţilor de mare, simţea replica nerostită, simţea moliciunea melancoliei şi ordinarul prostiei, simţea pe toate limbile, simţea zadarnic şi nimeni nu-l credea.

Simţea un nod în gît, gîndind la cîte simte.
Simţea şi înghiţea.
Se simţea singur, se simţea minoritar pentru că simţea cum simţea într-un loc în care normalitatea se conjuga : eu ne-simţit, tu ne-simţit…ei ne-simţiţi.

Analog vs. digital


Analog vs. digital

CoPilu’ Marţipan


Cînd ieşi din burta măsii, primul cuvînt a copilului Marţipan fu "DADA" privind ţintă la ministrul de finanţe care bloguia din gură pe ecranul televizorului, măsa scăpă un “fuck” indiferent şi-o grimasă bolywoodiană plictisită, o plictiseala vecină cu cealalta fată de la capătul palierului, unde era intrarea în zona fertilă,

deja obişnuită cu redundanţa procreării se enervă cînd ăştia de la Beton Comp. veniră să-l ia p-ăsta micu să-şi facă naibii norma, schimbaseră tehnologia, în loc de fier beton, băgau un copil Marţipan în fiecare panou prefabricat şi ieşea Marton, un produs casant, din greşeala un lingvist din firmă ignoră terminaţia aşa că rămase un produs ‘casa’ fără ‘nt’, deci casele se înmulţeau în spaţiu, singurele case comunitare fuseseră eutanasiate demult prin depopulare instituţională şi ele nu suportau singurătatea, făcuseră o depresie colectivă,

în fine, totul se potrivea spre bucuria petulantă a ministrului de finanţe care pentru Marţipan era întîmplător Dada şi măsa era fata de la capătul palierului, avea aşadar tot dreptul să fie supărat şi invidios pe copilul Borţofan că măsa era Luminiţa de la capătul tunelului, oricum, pentru măsa oferta rămînea tentantă atîta timp cît primea un omuleţ de pluş cu figura preşedintelui pentru fiecare Marţipan şi o jumătate de bilet la concertul Tiger Lilies, nici nu-i trebuia mai mult că se plictisea şi la jumătea spectacolului pleca mulţumită că a pus şi ea puţa la propăşirea patriei.

Singurul nemulţumit din ecuaţie rămase Marţipan aşa încît într-un acces de furie îi spuse măsii că- i o co-producătoare, că singură nici n-ar putea să-l schimbe pe Dada, şi pe Dada-l făcu "politist" comunitar după care se mîncă singur cu o poftă de lup.

N-a fost odată ca niciodată


Ca şi cum ar fi fost povestită de 50 Cents, era o poveste povestită sacadat, în playback, povestită sincopat, da’ am mai spus asta, în fine, idea era că povestirea asta nu avea nici cap nici coadă, mă enerva lipsa subiectului, nu găseam mesajul subliminal sau senzorial, era ca o bandă Moebius, extrem de infinită deşi pretenţia povestitorului invoca finitul de parcă mare scofală să faci din apa vin şi din nefiinţă, şi mai multă fiinţă.


Ca şi cum aşi scrie nervos că n-am literele la mine, şi trebuie să folosesc litere de scriitor, d’alea uzate, udate de zaţ cu plumb, dracu ştie, astea poate-s cu rodaju’ făcut, şi care-i problema ? vorba ciobanului, literele rămîn litere pînă le vorbeşte omu’ şi le strică ca cuvinte, ca cum ar fi litere de cacao, că dacă le citeşti cine ştie în ce se transformă…


Ca şi cum pensulele din păr de porc se compară cu alea sintetice, deja mă enervez că stau trei ore să aleg între o gaură neagră şi una maro, ce dacă simpaticii ăştia silabisesc : pen-sula, ha, ha ne distrăm da’ dincolo de gard e Zeitgeist sau Zeit – Geist sau spiritul timpului, o prostie, cică ultimele cercetări arată că timpul nu există şi s-a dus atunci şi pauza de cafea şi ora de 60’.


Ca şi cum talentul se poate tunde la zero da’ atunci s-a dus naibii şi talentul şi geniul se poate organiza da saracu’ nu ştie că-i dezorganizat că d’aia-i geniu, nu ? complicată treaba asta cu muza artistului că poate s-o schimbe pe Viagra oricînd şi-atunci dă-i participare afectivă toata noaptea şi ziua şi fă-i respiraţie în numele libertăţii de trai bun, poate poate se naşte vreo puşlama de Hollywood gata machiată sau machită.


În fine, dacă am chef pot să-l modific genetic pe "ca şi cum" să iasă ca începutul ne-poveştii "n-a fost odată ca niciodată" sau în extremis să nu iasă deloc că-n UE nu-i voie cu chestii modificate genetic, şi ce dacă, le modificăm în China, complet aiurea dacă te gîndeşti că ăia mici işi plimbă depresiile maoiste în lesa capitalistă, neverosimil, dar cu timpul (care am stabilit că nu există), practic nimic nu rămîne, pentru că nu-i aşa ?


Timpul nici nu există.

Palmierul din tapet

Cine sunt eu
Să-l judec pe amicul care a obţinut totul de la viaţă ?
Care mă-ntreabă ironic dacă schiez, fac parapantă sau scufundări,
Dacă mi-am luat motor şi ATV-eu. Sau BMV-eu.
M-am dus în Bali ? Pe plaja aia? De unde-i palmierul din tapet? Ştii tu măăă…ăla, îl aveam în camera mea cînd eram noi mici.
N-am fost, îi zic uşor jenat.
Păi ce-ai făcut atunci? … că n-ai făcut nimic !
Era destul de mulţumit. Crescuse în ochii lui. Şi-ai mei. Aproape că mi-era ruşine. Ce dracu făcusem toţi anii ăştia ?
În fine, am plecat din club confuz şi-n-gîndurat.

Să-ţi faci de mic un ţel mărunt, şi să-l atingi. Recompensat banal, la 40 de ani.
S-alegem lucruri mici pentru cînd suntem mari ? să fim cu siguranţă împliniţi.
Sau ne-antrenăm pentru-o Mărime ireala ?
Mă-ntreb de ce nu mi-am ales şi eu de mic, un palmier ? În locul unei lumi imaginare ?

A doua zi iar am pictat. Întărîtat de-amicul meu s-o iau pe-acelaşi drum cotit, i-am mulţumit în gînd.
Aşa mi-am construit şi eu măruntul meu succes.
Şi-apoi mi-am lepădat veşmîntul de judecător făţarnic şi-am acceptat că fiecare avem un palmier.
Şi-al fiecăruia din noi e palmierul cel mai mare…

În loc de text…




mai bine o justificare.....
pentru că rasfoiţi un site care n-are nici o fată goală la pagina 5,
pentru că Europa are deviaţii zoofile şi se îndrăgosteşte ca proasta de un taur,
pentru că nu am chef să le povestesc prietenilor de gagicile cu care am facut sex,
pentru că se-n-tamplă sa fim creştini cînd Dumnezeu s-a dus să-şi cumpere ţigări,
şi musulmani cînd Allah serveşte ceafă de porc,
pentru că se poartă tancurile cu poante şi adidaşii cu grase,
pentru că Merkel are nume de înger şi e prietenă cu Putin pînă trece puntea,
pentru că Fendi, Pucci şi Misoni umblă prin Kaufland,
pentru că cele nedate sunt cele mai dorite,

pentru că Bernanke şi Trichet fac pe proştii şi risca să rămîna aşa,
pentru că s-a terminat Seinfeld şi-am rămas cu 50 Cent,
pentru că Bechtel cîştigă şi trăim magistral,
pentru că folosim firul cu plumb ca să verificăm caractere,
pentru că folosim brăduleţi parfumaţi la munte,
şi ochelari de sudură noaptea,
pentru că scriem banal într-o lume complexă,
pentru că pretindem că avem minte şi ne iubim pe mess,
pentru că 000000 şi FFFFFF înseamnă negru şi alb,
şi între ele sunt milioane de nuanţe,
degeaba,
am mers pe Luna doar cu 0 si 1,

și poate,
poate de-acolo o să vedem Pămîntul frumos.

Social Crush Test Dummies


Poate că celebrele conserve cu supa de tăiţei Campbell’s ale lui Warhol erau varianta pop a celebrelor supe umane în care ne-am transformat azi. 
Avem acelaşi gust, miros, textură şi uzură, sunăm la fel, emitem la fel şi ne comportăm domestic. Suntem roţi dinţate care îmbucăm unul dintr-altul doar pentru că am inventat un sistem utopic, un perpetuum mobile numit Societate. 
Ne-am transformat în bidoane egale şi identice.
Avem norme, obiceiuri, ordine, rînduială, regularitate, indicaţii, uzanţe, dogme, precepte, canoane, principii, disciplină, aşezare. 
Avem regula de trei, regula de trei simplă, regula de trei compusă, regula nouă, regula de aur, regula jocului, regula celor trei greşeli, regula celor cinci NU, regula lui l’Hopital şi regula de bun simţ.
In general suntem cu acte-n regulă. 
Şi realizăm doar la final că de fapt, vroiam să fim EXCEPŢIA DE LA REGULĂ.

Bad habit

Nu pot să mă las de pictură.
Ar trebui fabricaţi plasturi pentru artişti.
Muzicieni, actori, pictori, scriitori.
Mai ales dacă sunt mediocri.
Ar trebui să-i găsim în farmacii.
De fapt un plasture cu utilizare universală.
Ca să ne lăsăm de CULTURĂ.
BAD HABIT…

Ar trebui să fim amatori. Şi-am face şi bani.
Am putea să ne lăsăm oricînd de viciu.
Şi-am putea picta doar peisaje, naturi, portrete.
Fără delegare de roluri.
Fără bătaie de cap.
"Just for fun".
Am vedea doar frumosul din jur şi-am trăi aerian mirîndu-ne că nu ne bagă nimeni în seamă.
N-am vedea ce suntem.

Doar nişte manechine…de teste.


Beware of humans I & II






Pictez cu plăcere şi totuşi chinuit, greu, încet şi insistent.
Paradoxal, pictura poate fi mai grea decît munca fizică.
Mă doare capul cînd nu-mi iese.
Trebuie să deleg roluri unor personaje, să concep aranjamente,
să distribui figuranţi, să mut, să şterg, să aleg, să amestec,
să fiu scenarist, inginer de lumini, de sunet, maşinist.
Trebuie sa fiu regizor.

Prietenii spun că e bine, că am o plăcere, o “relaxare”.
Adică “o liniştire, o destindere, o scădere a tensiunilor” conform DEX-ului.
O săptămînă sau două într-o clinică balneară….

“Pe dracu”, zic eu.

E un viciu.
Adică un defect, imperfecţiune, lipsă, un “bad habit” - obicei prost.

Folosesc rugină şi plastic ca să arăt realitatea.
Materii ordinare de rang inferior.
Pentru că asta suntem.
Rugină şi plastic.
Deocamdată.
Pînă ne vine mintea la cap.

Apoi putem picta din nou flori,
Peisaje,
Mitologie şi alegorii.

Dar pană atunci,

Ne trebuie mai mulţi regizori…



Citeva lucrari vechi ... din nou... : ID-uri de parinti, Scurt metraj, Headline, L'art de vivre I & II





ID XY

ID XX



Scurt metraj



Headline



L'art de vivre II




L'art de vivre I

Se-ntîmplă uneori...


Se-ntîmplă uneori să ne pierdem.....

capul,
sau firea,
sau în amănunte.
În mulţime, pe străzi sau în lume.

Se-ntămplă uneori să ne pierdem
punctul de referinţă şi să plutim,
Orbi.
asemeni sateliţilor pe orbită.

Se-ntămplă uneori să ne pierdem
glasul în faţa mulţimii şi măsura în faţa banilor,

curajul în faţa nebunului
şi hazul în faţa bufonului,

inocenţa în faţa timpului şi
respectul de sine pentru actele noastre,
respectul faţa de ei pentru actele lor,

Se-ntîmplă uneori....să fim oameni.



Despre detalii


Sunt mici, surprinzatoare, cochete, drăgălașe sau perfecte, conștiente de importanța nobiliară cu care-au fost înzestrate, aristocratele mulțimii, dau măsura excelenței oricărei lucrări și oricărui lucru.
O șuviță intenționat rebelă, un toc semeț, creionat atent, asortări subtile neremarcate de ochiul profanului, îl va determina pe acesta să rămînă cîteva secunde înțepenit de admirație, neînțelegînd într-un final ce s-a-ntîmplat sau cine a oprit timpul preț de cîteva secunde.
Aritmetica construcției complete nu se poate închide fără elementul detaliului. Pentru cei mulți rămîne din păcate necunoscuta unei ecuații. Niciodata finalizată. Rezolvată matematic, infirmată estetic. Bloc, stradă, obiect, om, viață comunistă. Private de miracolul detaliului prin chiar definiția mulțimilor. Dacă amestecăm "n" mulțimi, detaliile particulare, unice fiecărei mulțimi rămîn pe dinafară. Iar ce-i comun, aparține tuturor.
Totul în comun exclude detaliul. Sau comunul mulțimii înseamnă absența detaliului.
Gasset zice că mulțimea te vrea la fel.
Prefer invers. Să fim cît mai diferiți.
Constructori de detalii.
Evidente pentru puțini, detaliile aparțin exclusiv creației. Nu poți gîndi detalii dacă ești lipsit de imaginație. Nu-i pretinzi soldatului să răspundă altfel decit cu « să trăiți », sau preotului să-și imagineze o altă lume în afara dumnezeului propriu.
"Te pierzi în detalii" spun unii. Perfect adevărat. Prea multe detalii strică. Se anuleaza reciproc încercînd să iasă fiecare în fața celuilalt, inconștiente de zădărnicia unui joc în care toate cărțile sunt ași.
"Detaliul face diferența" zic alţii. Întradevăr. Prea puține detalii ne lasă indiferenți. "E funcțional" îți va spune creatorul de haine de la supermarket. "Dar care-i diferența între mine și el ?" îl vei întreba iritat.
Funcțional sau estetic ? o să te-ntrebe lipsitu’ de imaginație justificîndu-și sieși neputința.
Funcțional și estetic, dă-o naibii, doar suntem oameni.

Amintiri de lux


Mi-am găsit ieri nişte amintiri.
De lux.
Mi-am dat seama imediat după ambalajul sofisticat cu mici etichete negre şi scris argintiu.
Ştiam că sunt ale mele dar nu-mi aminteam perioada.
Oricum erau vechi după praful care s-a lăsat pe unele secvenţe.
Erau amestecate. Căteva chipuri plăcute, ceva sex sau dragoste. Nu se vedea prea bine.
A trebuit să le montez din nou în aparat.
Ok, m-am lămurit.
Erau "mixed feelings". Plăcute în orice caz.
Le-am updatat şi le-am dat cu fixativ, să fiu sigur că nu dispar.
Doar erau de lux. Un "must have".

Am "sheruit" doar o imagine.
Pentru orice eventualitate. În caz de viruşi.

I'll paint the grey people...

Zilele trecute mi-am luat nişte vopsea.
Roz.
Şi mi-am deschis o firmă de construcţii.
Am angajat nişte zugravi. I-am instruit.
Şi i-am trimis acasă.
La oameni.
Ca să zugrăvească.
Nu locuinţele.
Oamenii.

Prea se preocupau numai de casă !

Zilele astea mi-am terminat de zugrăvit vecinii şi prietenii.
Deja trebuie să mă extind.
Şi să mai comand vopsea.

Roz, bineînţeles.

Milestones, Fashionweek, It's all about right & wrong

Citeva tablouri mai vechi...





Îngeri şi căpuşe


Am gîndit un tablou rotund într-o lume pătrată.
Am crezut c-aşa-mi voi conserva cel mai bine energia.
O simplă amăgire!
Depindeam în continuare de Rusia.

Sau de America.

Am presupus obscur că lumea-i ordonată. De-o lege cosmică.
Că nu putem greşi în rînduială, amestecînd haotic,
căpuşele cu îngeri,
budincă cu salam.

Hilar, ce multe anomalii pocite, se alatură in zadar !

sâmbătă, 29 mai 2010

Uneori e mai bine să fii desen animat



Am fost la film. La desene animate.
Despre un roboţel. Ruginit, ponosit, sentimental.
Inteligent.
După forma şi chipul nostru.

Doar că învăţa mai uşor, mergea mai repede,
zbura prin spaţiu sau fabrica instantaneu orice-i lipsea.
Şi nu-l durea niciodată nimic. Cred că era şi nemuritor.

În final lumea a fost mulţumită.

Toţi vroiam să învăţam uşor, să mergem repede,
să zburăm prin spaţiu, să nu ne doară nimic.
Să nu murim niciodată.

E bine uneori să fii desen animat.
Măcar un pic.

Made on Earth



N-ar fi excepţional s-avem locuitori galactici ?
Venusieni sau marţieni sau chiar lunarieni flegmatici?
S-avem vecini şi concurenţă spaţială,
Şi-am fi poate mai buni cu noi, c-ar fi de împărţit materie universală…
Poate-am scăpa de egoismul sublunar,
Şi-am răzui inscripţionările naţionaliste,
Ca să ne-aliniem firesc şi elementar,
Am scrie Made on Earth…şi-atîta doar

Politice


Să ne băgăm picioarele!
În lume.
Să fim doar nişte bube,
Uşor, urît mirositoare.
Să fim puşcaşi marini de cerbi şi căprioare.

Să ne-nchidem în vila din Cancun.
Făcînd baloane de săpun şi chestii derizorii,
poate uităm să fim români,
Sau nemţi sau perşi sau
Oameni.

Delicatese din epoca de aur




N-am mai umblat cu tramvaiul din facultate. Am luat permisul în ’91 şi ultima amintire a unei călătorii cu tramvaiul se pierde undeva prin anii 90. M-am surprins făcînd exerciţii de memorie, gîndindu-mă la amintiri sau ce mi-a mai rămas din ele, într-o noapte de vara în care mă învîrteam cu maşina prin cartierul în care copilărisem, căutînd dulcegării pe la non-stopuri. Trecînd pe lîngă şcoala în care-mi petrecusem primii 8 ani, am încercat în zadar să rememorez ultima zi de generală.
Mi-am dat seama că nu-mi amintesc zilele cu care oamenii îşi încep poveştile.
Îmi amintesc în schimb, secvenţe aleatorii, complet lipsite de relevanţa evenimentelor solemne, preţioase sau remarcabile. Scrijelite atît de ferm în memorie încît puteam să le reiau ca un patefon stricat  fără să-mi fie teamă că le voi pierde vreodată.   
Amintiri perfect fixate, suflate de nostalgii atemporale, situate în perioada vacanţelor de vară petrecute la bunici undeva într-un sătuc din Bihor, sat al cărui punct de atracţie pentru copilul de 7 ani crescut în plină eră socialistă era "boldul", adică magazinul sătesc nu mai mare de 20 de metri pătraţi.
Acum, cînd îmi refac scurt metrajul secvenţelor pe care le regăsesc în memorie, mă laud cu el cunoscuţilor mei mai tineri. Pentru că principala ciudăţenie din magazin era o dulcegărie construită dintr-o sfoară albă, groasă cam cît un cablu de încărcare al telefonului mobil, pe care erau inşirate bucăţi de zahăr de mărimea unui cub de gheaţă. De culoare alburie cu uşoare transparenţe opace, ciudăţeniile astea menite să înlocuiască ciocolata erau şi pentru mine nişte bizarerii curioase, fiindcă mare parte a anului eram totuşi un oraşean, ce-i drept, privat de dulciuri oricît de banale, aşa cum impunea reţeta comunistă a vremii.  
Nu mai ştiu sigur dacă-mi plăceau sau nu, dar povestesc altora cuprins de sentimentul iniţiatului şi mîndria aproape firească a celui care conştientizează că acea parte a vieţii s-a scurs într-o altă lume, arhaică, fără maşini, ciocolăţi, internet, credite, mobile, o lume în care zaharul pe sfoară era ridicat la rang de delicatesă. O delicatesă a "epocii de aur".  
Se mai vindeau acolo fiare de călcat cu cărbuni, lămpi cu petrol, benzi lipicioase de agăţat prin casă pentru muşte. Nu mai ţin minte dac-am văzut vreodată aparate electrice, poate doar becuri.
Şi mai interesant şi neobişnuit prin raportarea la cel care azi îşi plăteşte facturile pe net, atunci se practica încă trocul.
Mă trimitea bunica cu ouă ca să iau zahar. Cool….
În mod ciudat îmi amintesc extrem de bine figura negustorului, un domn aproape chel, rotofei şi jovial, purtînd invariabil un şorţ-salopetă dintr-un fel de material cauciucat, verde închis. Poate că aşteptările şi emoţiile pe care le trăiam de cîte ori mergeam să cumpăr ceva dulce, au făcut din vînzător un Moş Crăciun cotidian. Cum să-l uiţi pe Moş Crăciun ? 
În fine, îmi amintesc senzaţia de veşnicie pe care o trăiam cocoţat fiind pe fînul din căruţa trasă de vaci în ritm de melc-codobelc, emoţia unui sat întreg în aşteptarea camionului cu îngheţata Polar, duminică de duminică, coropişniţele imense plutind pe apa şi pe care le culegeam la fiecare inundaţie petrecută firesc, fără tam-tamul mediatic contemporan, nopţile petrecute pe băncuţele din faţa caselor cu fratemiu şi verişorii şi copii din sat, păduchii care mi-au umplut capul după cîteva minute de joacă în coteţul găinilor, obuzul găsit în grădină pe care-l loveam prosteşte cu ciocanul, poate găsesc ceva interesant….
Să mă simt vinovat oare că nu-mi amintesc amănunte din ziua în care-am terminat generala, am dat bacu’ sau am intrat la facultă?
Nu cred. Şi dacă mi le-aşi aminti, le-aşi da pe toate pentru încă cîteva amintiri din epoca de aur.
A copilăriei mele, bineînţeles.

Scrisoarea lui Marţipan




Aşi scrie uneori unei Mărimi.
SuperEuropene, MegaMondiale, HiperUniversale .
Nu contează.
O Mărime fictivă cu adresă la o căsuţă poştală undeva într-un paradis fiscal. Cum au politicienii.
Sau cu o adresă reală. 
Cu telefon, fax şi mail, 
aşi scrie pentru cîţiva.
Mulţumiţi şi nemulţumiţi laolaltă.

Pentru mine,
Şi pentru tine,
Dacă ai încă un job şi n-ai timp sau chef,
Pentru medicul care nu mai are pacienţi ci doar clienţi,
Pentru magistratul care ziua-şi face singur dreptate şi noaptea se leagă la ochi şi visează la statul de drept,
Pentru învăţătorul care nu-şi poate face singur dreptate pentru că nu-i magistrat,
Pentru poliţistul care-l pupă-n cur pe interlop, poate se-n-vîrte de-un blowjob,
Pentru pensionarul care-a uitat să-i dea cei 7 ani de-acasă odraslei ajunsă politician şi-acuma-i revendică, Da-i prea tîrziu,
Pentru junele cu meseria de fiu, degrabă vitezoman cu Merţanul primit de la mama,
Pentru invidioşii pe junii cu meseria de fiu,
Pentru retarzii care nu pricep de ce-a fost nevoie de-un rege străin,
Pentru inginerii şi contabilii care n-au sindicat şi nu-s organizaţi în caste,
Deci n-o să-i vedeţi niciodată protestînd ca medicii, magistraţii, profesorii, poliţiştii,
Pentru copii de medici care ajung medici pentru că părinţii sunt medici,
Pentru copii de notari care ajung notari pentru că părinţii-s notari,
Pentru copii de universitari care ajung lectori pentru că….
Pentru copii de politicieni care ajung…
Şi pentru copii de ingineri şi contabili care nu ştiu ce să se facă pentru ca au prea multe opţiuni…
Pentru buimacii conduşi de mînuţe la vanghelioane,
Pentru vanghelie că tră’ să se descurce cu « Goagle » cînd el face încă bastonaşe,
Pentru pensionarii de vest care-şi exersează eternitatea alegînd-şi primarul etern ,
Pentru bucureştenii ştiinţifico-fantastici care cred povestea autostrăzii zburătoare,
Pentru constănţenii care-au semănat furtună şi-acuma culeg mazăre,
Pentru credincioşii bizari ce-şi fac chip cioplit din ciobani,
Pentru oierul mioritic care-n dispreţul pentru varza de Bruxelles,
O pune de-o mămăligă românească în inima Europei,

Pentru încă 1000 şi una de motive,
Aşi scrie unei Mărimi ca să-i anunţ.
Să nu-şi facă griji. Că mai durează.
Pîna vom fi şi noi o Mărime.