Copilul Marţipan, simţi încă odată nevoia de a se autodevora cu lăcomie, era ce-i drept un copil dulce, îşi plăcea sieşi, dar de data asta era un gest de protest faţă de acuitatea simţurilor native cu care natura-l înzestră cu generozitate, ajunsese la un grad de enervare maximă pentru că simţea prea mult, mai mult decît cel mai înalt grad de comparaţie multiplicat exponenţial, mă înţelegi? simţea tactil şi senzorial, simţea culoarea fără s-o privească, kilogramul era banal, îl simţea de la 5 metri pe care-i simţea din auzite.
Simţea orice, simţea fotonii trecîndu-i prin piele cînd se aprindea soarele dimineaţa, simţea rataţii, ciufuţii şi cariile prin dinţi, simţea virusul AH1N1 şi particula lui Dumnezeu, tropăitul rîmelor sau galopul căluţilor de mare, simţea replica nerostită, simţea moliciunea melancoliei şi ordinarul prostiei, simţea pe toate limbile, simţea zadarnic şi nimeni nu-l credea.
Simţea un nod în gît, gîndind la cîte simte.
Simţea şi înghiţea.
Se simţea singur, se simţea minoritar pentru că simţea cum simţea într-un loc în care normalitatea se conjuga : eu ne-simţit, tu ne-simţit…ei ne-simţiţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu