N-am mai umblat cu tramvaiul din facultate. Am luat permisul în ’91 şi ultima amintire a unei călătorii cu tramvaiul se pierde undeva prin anii 90. M-am surprins făcînd exerciţii de memorie, gîndindu-mă la amintiri sau ce mi-a mai rămas din ele, într-o noapte de vara în care mă învîrteam cu maşina prin cartierul în care copilărisem, căutînd dulcegării pe la non-stopuri. Trecînd pe lîngă şcoala în care-mi petrecusem primii 8 ani, am încercat în zadar să rememorez ultima zi de generală.
Mi-am dat seama că nu-mi amintesc zilele cu care oamenii îşi încep poveştile.
Îmi amintesc în schimb, secvenţe aleatorii, complet lipsite de relevanţa evenimentelor solemne, preţioase sau remarcabile. Scrijelite atît de ferm în memorie încît puteam să le reiau ca un patefon stricat fără să-mi fie teamă că le voi pierde vreodată.
Amintiri perfect fixate, suflate de nostalgii atemporale, situate în perioada vacanţelor de vară petrecute la bunici undeva într-un sătuc din Bihor, sat al cărui punct de atracţie pentru copilul de 7 ani crescut în plină eră socialistă era "boldul", adică magazinul sătesc nu mai mare de 20 de metri pătraţi.
Acum, cînd îmi refac scurt metrajul secvenţelor pe care le regăsesc în memorie, mă laud cu el cunoscuţilor mei mai tineri. Pentru că principala ciudăţenie din magazin era o dulcegărie construită dintr-o sfoară albă, groasă cam cît un cablu de încărcare al telefonului mobil, pe care erau inşirate bucăţi de zahăr de mărimea unui cub de gheaţă. De culoare alburie cu uşoare transparenţe opace, ciudăţeniile astea menite să înlocuiască ciocolata erau şi pentru mine nişte bizarerii curioase, fiindcă mare parte a anului eram totuşi un oraşean, ce-i drept, privat de dulciuri oricît de banale, aşa cum impunea reţeta comunistă a vremii.
Nu mai ştiu sigur dacă-mi plăceau sau nu, dar povestesc altora cuprins de sentimentul iniţiatului şi mîndria aproape firească a celui care conştientizează că acea parte a vieţii s-a scurs într-o altă lume, arhaică, fără maşini, ciocolăţi, internet, credite, mobile, o lume în care zaharul pe sfoară era ridicat la rang de delicatesă. O delicatesă a "epocii de aur".
Se mai vindeau acolo fiare de călcat cu cărbuni, lămpi cu petrol, benzi lipicioase de agăţat prin casă pentru muşte. Nu mai ţin minte dac-am văzut vreodată aparate electrice, poate doar becuri.
Şi mai interesant şi neobişnuit prin raportarea la cel care azi îşi plăteşte facturile pe net, atunci se practica încă trocul.
Mă trimitea bunica cu ouă ca să iau zahar. Cool….
În mod ciudat îmi amintesc extrem de bine figura negustorului, un domn aproape chel, rotofei şi jovial, purtînd invariabil un şorţ-salopetă dintr-un fel de material cauciucat, verde închis. Poate că aşteptările şi emoţiile pe care le trăiam de cîte ori mergeam să cumpăr ceva dulce, au făcut din vînzător un Moş Crăciun cotidian. Cum să-l uiţi pe Moş Crăciun ?
În fine, îmi amintesc senzaţia de veşnicie pe care o trăiam cocoţat fiind pe fînul din căruţa trasă de vaci în ritm de melc-codobelc, emoţia unui sat întreg în aşteptarea camionului cu îngheţata Polar, duminică de duminică, coropişniţele imense plutind pe apa şi pe care le culegeam la fiecare inundaţie petrecută firesc, fără tam-tamul mediatic contemporan, nopţile petrecute pe băncuţele din faţa caselor cu fratemiu şi verişorii şi copii din sat, păduchii care mi-au umplut capul după cîteva minute de joacă în coteţul găinilor, obuzul găsit în grădină pe care-l loveam prosteşte cu ciocanul, poate găsesc ceva interesant….
Să mă simt vinovat oare că nu-mi amintesc amănunte din ziua în care-am terminat generala, am dat bacu’ sau am intrat la facultă?
Nu cred. Şi dacă mi le-aşi aminti, le-aşi da pe toate pentru încă cîteva amintiri din epoca de aur.
A copilăriei mele, bineînţeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu