Dupa eveniment ... Sorin the Barbarian

Protagonişti, imagini, secvenţe

Eveniment la Sinagoga din Cetate...

Ne-am înjurat, bătut, tras de păr (fetele), scărpinat în fund (baieţii), scuipat, rîgîit şi chiţcăit, făcurăm într-un sfîrşit evenimentul cu de toate patronat de Mariana cu a ei Compania D'Arte: lansare de carte (Paula), muzică (Mădalin) şi foto (Diana). Şi instalaţie din bile şi pungi (prima în cazul meu, împreună cu Iulia şi Sorin). Toate portocalii, să ne dăm cu puterea şi să primim ceva caşca. Din păcate n-au fost pe faza şi au ratat ocazia să achiziţioneze lucrarea, aşa că am vîndut-o la engleji cu 1 milion de coco şi măine sau poimîine plecăm în vacanţă un an...şi-o iau şi pe Bea şi pe Marţipan...  :-))  

Ne-stare de fapt

La început a fost gândul.

Presupun că un cuvînt nerostit rămîne gând şi cel rostit poate lua forme care ne definesc,
oameni de cuvînt sau fără cuvînt.

Un cuvînt rostit spun că e părtinitor şi ne reprezintă fragmentar,
o vorbă "spusă" creează o stare de fapt.
Doar cuvîntul "ne-spus" ne reprezintă total şi creează "ne-starea" de fapt.
În sensul cel mai autentic de a "nu sta".
În sensul cel mai autentic de "a gândi".

Pot spune că suntem ceea ce nu rostim ?

guess what ... ? (2)

♪♫ ♫ - Tritsch Tratsch Polka

http://www.youtube.com/watch?v=u5yr-r3GkW4

♪♫ ♫ - Orpheus in the Underworld

http://www.youtube.com/watch?v=y4hs7vW8SV0

♪♫ ♫ - Roses from the South

http://www.youtube.com/watch#!v=HxZPnbj8TWk&feature=related

♪♫ ♫ - Polka

http://www.youtube.com/watch#!v=-QFAOkiqbts&feature=related

guess what?

guess what? ...

Coşmarul lui Marţipan

Hoinărea deja de ceva vreme prin ţările scandinave şi era o experienţă din ce în ce mai puţin interesantă, inconştient începu să fredoneze „Sweet home Alabama” şi se uita mereu în urmă de parcă aştepta să vadă un prieten sau măcar un amic.

Invariabil, rezultatul era acelaşi, nici un cunoscut nu-şi arătă faţa, aşa încît Marţipan simţi subit o jena la subraţul stîng, era ca un smoc de ciulini ancoraţi de părul de la subraţ că ajunsese săracu’ să dea alandala din mînuţa lui pufoasă prea des, deranjînd pe toata lumea, inclusiv cele trei muşte de căcat, care în lipsa acestuia, se lipeau de zahărul candel presărat pe creştetul bine crescut al copilului.
Senzatia era una închipuită pentru că nu o durere fizică-l deranja, era mai degrabă o jenă mentală cauzată de conştientizarea propriului conformism dulce-platitudinal, transferat prin simpatie şi involuntar de la gazde şi care-l făcea atît de greţos de plăcut celor din jur.

Dar acolo senzaţia asta nu era un lucru neobişnuit pentru că trebuie să vă spun, scandinavii se plăceau pe ei înşişi, era un fel de sentiment naţional care genera o coeziune a cărei consistenţă Copilul Marţipan nu putea să o asemuiască decît cu frişca îmbîrligată din vîrful unei savarine. Totul era prea enervant şi obositor pentru est europeanul coleric, căruia prietenia asta colectivă îi provoca un sentiment de iritare şi jena la subraţ.

În fine, medicul de familie din ţară, pe care-l contactă telefonic, îi recomandă o reţetă pentru rinichi. Nu ştia nimeni de ce sau care era legătura secretă dintre rinichi şi discomfortul mental care-l încerca te miri cînd, cert este că din cauza medicaţiei prescrise ajunse într-un spital din Aarhus, fapt care-l linişti întrucîtva pentru că întîmplarea părea că-i aminteşte de plaiurile natale.
Cert este că vroia să scape măcar pentru cîteva zile de politeţurile cotidiene şi să simtă din nou acreala gratuită din privirile trecătorilor şi rictusul strîmb al zîmbetelor prefăcute, să-njure apăsat şi fără motiv, îşi aminti cu nostalgie de grasa de la trei, o vacă care nu se putea abţine să nu-i bage mîna în părul vanilat după care se lingea pe degete, cu plăcerea şi pofta dependentului...

Marţipan începu să privească neliniştit camera spitalului, semăna mai degrabă cu hotelurile de 5 stele, pe noptieră exista un meniu compus din şase-şapte feluri, asistentele semănau cu Agnetha, solista blondă de la ABBA, o doamnă voluptoasă, în fustă mini făcea curat în timp ce în fundal, parcă venind direct din pereţi, se auzeau acordurile celui de-al doilea vals al lui Shostakovich....mă rog un fel de coşmar halucinant care culmină atunci cînd o asistentă blondă cu un surîs pervers se apropie de Copilul Marţipan....îşi întinse braţele şi-i cuprinse capul vanilat cu intenţia vădită de-al înfunda între sînii siliconaţi cu generozitate. Marţipan încercă să lupte cu balaurul cu două capete care începu să-l sufoce, dar slăbit se prăbuşi într-un hău negru.....

...se trezi asudat şi buimac în patul lui din garsoniera blocului cu 10 etaje şi răsuflă uşurat.
Totul fusese doar o închipuire nedorită, singurele lucruri reale care se păstrara din coşmar, erau cele trei muşte de căcat care bîzîiau încontinuu în jurul becului de pe tavan şi vocea spartă a vecinei de la trei care-l înjura pe administratorul blocului pentru un motiv oarecare....

De unde naiba uşurinţa scriiturii ?

M-am despărţit de laptop şi încerc echivocul.

Cu opozabilul mai întîi ca să-mi dau seama tîrziu că-i inuman, că nu se face, că degetul mare e doar mare şi atît, n-are dexteritatea lui "fuck you", mijlociu' ăla dezinhibat şi tupeist.

În fine, nu mi-a plăcut, era un rece-amărui, mi-am pus apoi arătătorul şi s-a potrivit, în sfîrşit era mai bun decît toate, puteam să acuz în lung şi-n lat:

Că-i criză de vocale şi hîrtia plînge sub mîna mea cu porcuşori albaştrii, că umanismul s-a terminat acu’ un secol, că bursa face lupinguri imorale prin buzunarele cangurilor, că trebuie să adoptam fiecare cîte-un pitic de grădină ca să plătim taxa pe sufleţel de piatră, mînca-l-ar tata de prea-crocant, etc…

Zic asta pentru că ideea era să scriu cu caractere egale şi perfect aliniate, Calibri sau Verdana sau chiar exoticul Lucida, crezînd stupid c-alinierea naşte figuri de stil şi coerenţă, vroiam să scriu binar ceea ce gîndeam neclar şi ambiguu şi în mod cert imaginar, ori ăsta-i un sofism. 
Ordinar, pentru că vroiam să eludez chestii genitive şi posesive sau copulative printr-o înşiruire meschină de caractere 0101101000110111001 …umilă dihotomie de alb şi negru şi negru şi alb..., smerită şi monotonă, repetitivă ca un discurs prezidenţial.

N-a mai ieşit nimic, arătătorul s-a uscat de la sine, în lipsa acuzării am dat vina convenabil pe laptop, el s-a ruşinat sau nu, probabil că-l doare-n fundul ăla al lui prin care se alimentează cu volţii plătiţi de mine.

Aşa încît o să revin peste o lună sau un an sau niciodată pentru că nu ştiu, chiar nu ştiu de unde naiba uşurinţa scriiturii ?

Ne-criza copilului Marţipan

Astăzi copilu’ M. era mulţumit de toate, de criza care-şi revendica silenţios, fără declaraţii preţioase, noua ordine mondială, de vreme, ploua deja de cîteva zile cu intermitenţe şi lumea, inconsecventă ca de obicei începu să se lamenteze că vine răcirea globală, de grevele bugetarilor şi de politicienii care-au făcut un lanţ uman în jurul jandarmilor care apărau parlamentului de lanţul uman de pensionari supăraţi, în general de ne-mersul lucrurilor cotidiene în demersul invariabil şi indiferent al universului.

Şi asta doar pentru că avea un fals sentiment de siguranţă, achiziţionat de pe un site on-line de matrimoniale, la jumătate din preţul sentimentelor de siguranţă originale.

Fusese asigurat că şi aceste sentimente, ca şi cele originale, erau fabricate în China, din polimeri de cea mai buna calitate, care nu se degradau nici într-o mie de ani şi că inainte vreme, cînd nici nu exista internetul, se gasiseră clienti celebri pentru ele, Hitler, Stalin şi chiar Ceauşescu, fostul preşedinte al României care ce-i drept, îl cumpărase cu întîrziere.

Prea-simţitul Marţipan

Copilul Marţipan, simţi încă odată nevoia de a se autodevora cu lăcomie, era ce-i drept un copil dulce, îşi plăcea sieşi, dar de data asta era un gest de protest faţă de acuitatea simţurilor native cu care natura-l înzestră cu generozitate, ajunsese la un grad de enervare maximă pentru că simţea prea mult, mai mult decît cel mai înalt grad de comparaţie multiplicat exponenţial, mă înţelegi? simţea tactil şi senzorial, simţea culoarea fără s-o privească, kilogramul era banal, îl simţea de la 5 metri pe care-i simţea din auzite.

Simţea orice, simţea fotonii trecîndu-i prin piele cînd se aprindea soarele dimineaţa, simţea rataţii, ciufuţii şi cariile prin dinţi, simţea virusul AH1N1 şi particula lui Dumnezeu, tropăitul rîmelor sau galopul căluţilor de mare, simţea replica nerostită, simţea moliciunea melancoliei şi ordinarul prostiei, simţea pe toate limbile, simţea zadarnic şi nimeni nu-l credea.

Simţea un nod în gît, gîndind la cîte simte.

Simţea şi înghiţea.

Se simţea singur, se simţea minoritar pentru că simţea cum simţea într-un loc în care normalitatea se conjuga : eu ne-simţit, tu ne-simţit…ei ne-simţiţi.

Analog vs. digital

Analog vs. digital

CoPilu’ Marţipan

Cînd ieşi din burta măsii, primul cuvînt a copilului Marţipan fu "DADA" privind ţintă la ministrul de finanţe care bloguia din gură pe ecranul televizorului, măsa scăpă un “fuck” indiferent şi-o grimasă bolywoodiană plictisită, o plictiseala vecină cu cealalta fată de la capătul palierului, unde era intrarea în zona fertilă,

deja obişnuită cu redundanţa procreării se enervă cînd ăştia de la Beton Comp. veniră să-l ia p-ăsta micu să-şi facă naibii norma, schimbaseră tehnologia, în loc de fier beton, băgau un copil Marţipan în fiecare panou prefabricat şi ieşea Marton, un produs casant, din greşeala un lingvist din firmă ignoră terminaţia aşa că rămase un produs ‘casa’ fără ‘nt’, deci casele se înmulţeau în spaţiu, singurele case comunitare fuseseră eutanasiate demult prin depopulare instituţională şi ele nu suportau singurătatea, făcuseră o depresie colectivă,

în fine, totul se potrivea spre bucuria petulantă a ministrului de finanţe care pentru Marţipan era întîmplător Dada şi măsa era fata de la capătul palierului, avea aşadar tot dreptul să fie supărat şi invidios pe copilul Borţofan că măsa era Luminiţa de la capătul tunelului, oricum, pentru măsa oferta rămînea tentantă atîta timp cît primea un omuleţ de pluş cu figura preşedintelui pentru fiecare Marţipan şi o jumătate de bilet la concertul Tiger Lilies, nici nu-i trebuia mai mult că se plictisea şi la jumătea spectacolului pleca mulţumită că a pus şi ea puţa la propăşirea patriei.

Singurul nemulţumit din ecuaţie rămase Marţipan aşa încît într-un acces de furie îi spuse măsii că- i o co-producătoare, că singură nici n-ar putea să-l schimbe pe Dada, şi pe Dada-l făcu "politist" comunitar după care se mîncă singur cu o poftă de lup.

N-a fost odată ca niciodată

Ca şi cum ar fi fost povestită de 50 Cents, era o poveste povestită sacadat, în playback, povestită sincopat, da’ am mai spus asta, în fine, idea era că povestirea asta nu avea nici cap nici coadă, mă enerva lipsa subiectului, nu găseam mesajul subliminal sau senzorial, era ca o bandă Moebius, extrem de infinită deşi pretenţia povestitorului invoca finitul de parcă mare scofală să faci din apa vin şi din nefiinţă, şi mai multă fiinţă.

Ca şi cum aşi scrie nervos că n-am literele la mine, şi trebuie să folosesc litere de scriitor, d’alea uzate, udate de zaţ cu plumb, dracu ştie, astea poate-s cu rodaju’ făcut, şi care-i problema ? vorba ciobanului, literele rămîn litere pînă le vorbeşte omu’ şi le strică ca cuvinte, ca cum ar fi litere de cacao, că dacă le citeşti cine ştie în ce se transformă…

Ca şi cum pensulele din păr de porc se compară cu alea sintetice, deja mă enervez că stau trei ore să aleg între o gaură neagră şi una maro, ce dacă simpaticii ăştia silabisesc : pen-sula, ha, ha ne distrăm da’ dincolo de gard e Zeitgeist sau Zeit – Geist sau spiritul timpului, o prostie, cică ultimele cercetări arată că timpul nu există şi s-a dus atunci şi pauza de cafea şi ora de 60’.

Ca şi cum talentul se poate tunde la zero da’ atunci s-a dus naibii şi talentul şi geniul se poate organiza da saracu’ nu ştie că-i dezorganizat că d’aia-i geniu, nu ? complicată treaba asta cu muza artistului că poate s-o schimbe pe Viagra oricînd şi-atunci dă-i participare afectivă toata noaptea şi ziua şi fă-i respiraţie în numele libertăţii de trai bun, poate poate se naşte vreo puşlama de Hollywood gata machiată sau machită.

În fine, dacă am chef pot să-l modific genetic pe "ca şi cum" să iasă ca începutul ne-poveştii "n-a fost odată ca niciodată" sau în extremis să nu iasă deloc că-n UE nu-i voie cu chestii modificate genetic, şi ce dacă, le modificăm în China, complet aiurea dacă te gîndeşti că ăia mici işi plimbă depresiile maoiste în lesa capitalistă, neverosimil, dar cu timpul (care am stabilit că nu există), practic nimic nu rămîne, pentru că nu-i aşa ?

Timpul nici nu există.

Palmierul din tapet

Cine sunt eu

Să-l judec pe amicul care a obţinut totul de la viaţă ?

Care mă-ntreabă ironic dacă schiez, fac parapantă sau scufundări,

Dacă mi-am luat motor şi ATV-eu. Sau BMV-eu.

M-am dus în Bali ? Pe plaja aia? De unde-i palmierul din tapet? Ştii tu măăă…ăla, îl aveam în camera mea cînd eram noi mici.

N-am fost, îi zic uşor jenat.

Păi ce-ai făcut atunci? … că n-ai făcut nimic !

Era destul de mulţumit. Crescuse în ochii lui. Şi-ai mei. Aproape că mi-era ruşine. Ce dracu făcusem toţi anii ăştia ?

În fine, am plecat din club confuz şi-n-gîndurat.

Să-ţi faci de mic un ţel mărunt, şi să-l atingi. Recompensat banal, la 40 de ani.

S-alegem lucruri mici pentru cînd suntem mari ? să fim cu siguranţă împliniţi.

Sau ne-antrenăm pentru-o Mărime ireala ?

Mă-ntreb de ce nu mi-am ales şi eu de mic, un palmier ? În locul unei lumi imaginare ?

A doua zi iar am pictat. Întărîtat de-amicul meu s-o iau pe-acelaşi drum cotit, i-am mulţumit în gînd.

Aşa mi-am construit şi eu măruntul meu succes.

Şi-apoi mi-am lepădat veşmîntul de judecător făţarnic şi-am acceptat că fiecare avem un palmier.

Şi-al fiecăruia din noi e palmierul cel mai mare…